Pentru turism e chiar impunator sa ai in oras un pod al iubirilor peste care atarna de sus in jos, dintr-un capat in altul diverse lacati incuiate. Pentru iubiri e haios sau romantic sa incui sentimentele la doi intr-o casuta a sufletului lasata pe un un pod albastru si sa tii cheia pe undeva: la gat, in safeu sau poate aruncata in rau. Pentru podul albastru cred ca e tare grea povoara emotiilor culese peste ani. Nu m-as mira daca la un moment dat podul se va indoia de atata dragoste in jur.
Cati oare din acei care au onorat acest ritual mai sunt astazi impreuna? As vrea sa cred ca toti. Doar e atat de sublim momentul imbatarii de emotia dragostei si pecetluirii ca un juramant al dragostei pe vecie. Lacatile, intr-adevar, vor sta vesnic pe-acolo. Dragostele cred ca viseaza la liberatate. Neincuiate viseaza sa imbratiseze pana la moarte, uneori strans, alteori mai lejer, pe acei doi oameni care s-au gasit in aceasta lume. Neincuiate viseaza sa-i tina vesnic de maina, uneori strans, alteori mai lejer, pe acei doi oameni care trec ba entuziasmati, ba impasibili prin aceasta lume.
